Prietenii României Evanghelice (2) – Lars Hornberg

Caminul Felix was founded in 1990 by Linda and Lars Hörnberg. Their vision was to care for abandoned children by providing them with families offering love and security. Selling everything they had in the States and in Sweden, they moved to Oradea in a small aparment and took 4 children in care. Knowing that a better orphanage will not help the children, they thought a family would be the best place for a child. This is how Caminul Felix was born.

Homepage

2017 – Căminul Felix, „familia” cu 400 de copii

http://www.digi24.ro/regional/digi24-oradea/caminul-felix-familia-cu-400-de-copii-740385

Colegiul Biblic Est European din Oradea a fost fondat în anul 1994 la inițiativa a 5 persoane, păstori și lideri de biserici – Lars Hornberg din Suedia, Ron Robertson din SUA și Bulzan Teodor, Bogdan Ioan, Florian Ghiurău din Oradea

http://cbee.ro/despre-cbee-2

Iar se prosteşte Marius Cruceru (10) – După 10 ani: Scrisoare deschisă către Marius Cruceru, zis Pătrăţosu

Pătrățosule,

Faptul că ai ‘sărbătorit’ Ziua Naţională cu o postare ipocrită despre Iosif Ţon – dar, desigur și despre tine, egocentrismul tău e binecunoscut, apetitul tău livresc, așa-zis cathartic, e însoţit de limbuţie perversă – nu ar trebui să te facă să ‘sărbătoreşti’ în continuare permiţînd comentarii inexacte (da, Dl. Inexactitate?) și mediocre.

În ce mă privește, am reacționat și voi reacționa în continuare la vechile tale cusururi.

Te regăsesc, după 10 ani, în aceleaşi noroaie împuţite, cultivînd în continuare ‘virtuţi’ ciudate, suspecte, nonvalorice.

Există o mare diferenţă, însă, faţă de acum 10 ani – mi-am cîștigat, clar, locul în spațiul public virtual (și în istoria baptiștilor români) ca mogul al blogosferei evanghelice (ai aflat că există în DEX cuvîntul mogul?, nu cum ai mințit…) și, chiar mai mult, renumele de „cel mai mare cronicar evanghelic din România” (cum mă numea în noiembrie cineva pe Internet).

De asemenea, am o IMENSĂ experiență dobîndintă (și) în acești 10 ani care ne despart de momentul cînd ai acționat cu patimă, după cum menționezi, la adresa lui Iosif Țon.

Mă refer și la faptul că știu să găsesc relativ rapid declarațiile tale (și ale altora), mai ales că am făcut documente publice cu astfel de declarații.

Le-am scos de la naftalină. Ți le îndes pe nas încă o dată. Acum, însă, cu polonicul, nu cu lingurița, cum am făcut acum 10 ani.

Îți reamintesc, apăsat, că nu poți (nici tu, cum nu poate nici Iosif Țon) să mă consideri, în vreun fel, ţonist.

Mai mult, nu pot fi etichetat ca făcînd parte din vreun grup partizan.

Ești în căcat, Pătrățosule, nu ai un oponent precum ai fost obișnuit în sistemul emanuelist negruțian.

Sînt pe cont propriu, ca întotdeauna, asta înseamnă că sînt pe contul lui Dumnezeu.

9 ani de stat în chirie, fără să am vreun venit lunar, ce zici?, nu și-au pus amprenta asupra mea?

Mă refer la rezistență, la nonpartizanat, nu am avut și nu am vreun sponsor, supraviețuiesc din donațiile cititorilor, rudelor prietenilor, cetățenilor români (sau de altundeva) care înțeleg CE fac eu în spațiul public.

În momentul cînd scriu această scrisoare deschisă mai am 2 lei (și de plătit curentul pe 2 luni și 1.700 de lei la întreținere și 400 de euro datorie), dar mai am 1 litru de Cola Zero, care mă va ține pe baricadă pînă termin sccrisoarea asta, a naibii de neplăcută, dar totuși plăcută, e necesară, e taman bună în puzzle-ul seriei „Iar se prostește Marius Cruceru” (de ce să nu se ‘prostească’ şi Alin Cristea, reluăm cupletul Pătrățosu – Rotundu, în 2010 Dionis Bodiu scria: „Marius Cruceru vs. Alin Cristea – episodul 9736”).

Și, totuși, mă ‘delectez’ cu episodul 10 al seriei, care e special, scrisoare deschisă (parcă nu ți-am scris niciodată scrisoare deschisă, doar ‘scrisori’), să mă cathartitez și eu…

(Am terminat ultimele bucăți de ciocolată acum cîteva ore, dar mă îndop cu niște biscuiți…)

Dar nu e vorba de mine…

Și, într-un anumit sens, nu e vorba nici de tine… (ce lovitură pentru narcisismul tău!)

Iată beleaua: A apărut comentariul al 19-lea, al lui Barthimeu.

Mai lipsește Vindecătoru (și Rodica Boțan, sau mai bine prietena ei, Mia, spurcată și ea la gură) și liga tîmpiților (ignoranți și aroganți) cunoscută sub numele de Mahalaua Evanghelică revine în forță.

Forța derizoriului, a minciunii, a dezinformării, nu forța adevărului și a decenței.

Iată comentariul lui Barthimeu:

„Pentru cei care încă mai persistă în naivitate..

Pentru cei care, dimpotrivă , se încăpățînează să aplelze la prejudecăți facile…

Pentru cei care nu au auzit de mărturiile celor care în mod nemijlocit s-au intersectat cu Iosif Țon, și aici mă refer la scrisoarea răposatului Aurel Popescu, la cea a lui Nick Vandici, a lui Filip Dincă… Ca să amintesc doar de cîțiva, căci Liviu Olah nu mai poate, Nick Gheorghiță nici așa…

Pentru toți aceștia aș sugera lecturarea jurnalului memorial al ciobanului La- alias Nicolae Rădoi- cel intitulat sugestiv „O Cetate de necucerit”.

Cît despre Iubire fără Adevăr , să avem pardon!”

Barthimeu nu aduce nimic nou, cum nu ai adus nici tu, Pătrăţosule – doritor mai tot timpul să-ți exprimi scuze (inclusiv pentru Scrisoarea lui Mateaș Zidarul), dar nu regrete – în afară de magnifica declarație despre Iosif Țon: „a făcut multe pentru evanghelicii din România”.

De aici chestiunea ar fi putut să progrezeze, cititorii așteptau (cu înfrigurare) să anunți că l-ai sunat pe Iosif Țon și că ți-ai cerut scuze, acele scuze pe care le-ai scris în postare: „Domnule Iosif Țon, sînt dator cu scuze publice pentru FELUL firesc, neduhovnicesc, în care în anul 2011, după trecerea dumneavoastră în tabăra Străjerilor, am acționat în privat și public față de domnia voastră!”

Dar nu, se putea ca Pătrăţosu să nu permită reluarea linşajului mediatic al lui Iosif Ţon? NU!

Pînă acum, comentariul lui Barthimeu e cireașa de pe tort.

Acest Barthimeu deține recordul josniciei în Mahalaua Evanghelică, cînd, în 2015, a scris despre mine: „Porc nerușinat, scroafă ordinară, papagal scrijilat, cîine de Oradea/Petroșani, lătrău, papagal neobrăzat și netrebnic, birjar spurcat, vidanjor ordinar, pervertitule, băiete-castravete, la troacă cu tine!”

Încă la nivelul ăsta de josnicie încă nu ai ajuns, nu, Pătrăţosule?

Dar îi lași pe alții, pe pătratele tale, să coboare la niveluri de josnicie uimitoare…

Iosif Țon e ținta perfectă pentru căcăcioșii ăștia…

Apoi Dănuț Mănăstireanu, dar nu pe blogurile tale. Pe ale altora. De-aia te-ai dezis rapide de Vindecătoru, cel pe care l-ai nășit în blogosfera evanghelică.

Apoi Alin Cristea, cînd citesc ce ai scris despre mine și ce comentarii ai lăsat mă întreb cum de te mai salut (pe Paul Negruț, Doru Hnatiuc și pe cei care erau în comitet la Providența cînd am luat bătaie de la doi gardieni în curtea bisericii nu îi mai salut).

Și, pe bune, îmi crește stima de sine: ia uite, că am trecut peste unele…

Acum vreo 10 ani scriai că Ţon a scăpat de două ori, dar a treia oară nu mai scapă.

Nu mi-am clarificat care au fost primele două ocazii, deși am o idee…

La fel, nu mi-am clarificat chestiune cu ‘scrisorile’, de care aminteşte nemdernicul Barthimeu.

Dar, totuşi, atunci ce este clar despre Iosif Țon?

Ceea ce ai scris tu, tîrziu, dar ai scris: „a făcut multe pentru evanghelicii din România”.

http://mariuscruceru.ro/2021/12/01/reevaluari-cazul-iosif-ton

Acum, că ţi-am indicat clar ce nemernic e bloggerul Barthimeu, ar trebui să-ți fie clar ce nemernic ești tu.

Dar o știai – ce nemernic ești – de acum 10 ani, nu?…

Patima ta nu e în legătură cu Iosif Țon.

Patima ta e în legătură cu tine însuți.

Te cheamă și David, pe mine nu mă cheamă și Natan.

Ar trebui să juisezi cînd vezi ceva frumos, apetisant, atrăgător în diverse moduri, nu cînd vezi ceva urît.

La tine estetica urîtului înclină balanța psihică și spirituală spre întunecimi pe care ni le-ai arătat și nouă.

Generozitatea ta într-ale exprimării pripite e evidentă. Mai puțin e evident că… tăcerea e de aur.

Impresia mea – care ar fi bine să fie greșită, dar nu cred – e că nu ai știut niciodată să taci (în sensul de a învața, din tăcere, cum să vorbești).

Vei rămîne, între Vinecătoru și Barthimeu, un (ieftin) denigrator al lui Iosif Țon (și al altor pastori).

Nimeni nu o să-ți fure acest loc pe care ți l-ai cîștigat în istoria baptiștilor români.

În ceasul al 24-lea (ne-ai tot amintit că tu ești permanent în ceasul al 24-lea), nu crezi că, la 50 de ani, ar trebui să ai curajul de a te confrunta pe tine (chiar și cu patimă), nu pe Iosif Țon, nu pe alții?

Ce interesant ar fi fost ca, de Ziua Națională, Marius Cruceru să fi scris:

M-a sunat zilele trecute un prieten.

– Știi, demult voiam să îți spun, dar n-am avut curajul. De fapt voiam să te întreb ceva: crezi că tot ce ai scris în legătură cu Iosif Țon atunci cînd ai scris a fost bine, corect, creștinește?

Am ezitat o clipă:

Nu regret ce am scris, dragul meu! Regret că nu am reușit încă să mă confrunt cu modul meu de a scrie cu patimă. Mă enervează toți care se dau rotunzi.

Văd acum, cu durere, că am rupt anumite legături cu mine însumi. Știe cineva numărul de telefon al inimii mele, să o sun să-mi cer scuze că am neglijat-o?

Prietenii României Evanghelice (1) – J.H. Rushbrooke

J.H. Rushbrooke, preşedintele Alianţei Mondiale Baptiste în perioada 1939-1947, a avut un rol deosebit în obținerea libertății religioase pentru credincioșii baptiști din România primei jumătăţi a secolului XX.

J.H. Rushbrooke a făcut 17 vizite în România în perioada 1907-1940, fiind primit în audiență de miniștri și, în 1938 și 1940, de regele Carol al II-lea.

Constantin Adorian: „Cred că în 25 de ani nicio țară de pe glob nu i-a dat atât de lucru și nu l-a necăjit atât de mult ca cele petrecute la noi. Dibăcia cu care trata fiecare caz, felul cum discuta cu miniștrii, a dovedit talentul unui mare diplomat.”

La moartea lui în 1947, a fost numit, în Îndrumătorul Creștin Baptist, „cel mai mare frate al nostru”.

Istoria evanghelicilor din România: De la Revoluție la Pandemie (2) – Ajutoarele din străinătate

După căderea comunismului, confesionalismul postprotestant din România a cunoscut o perioadă de mare și intensă dezvoltare, care a fost posibilă și datorită ajutoarelor din străinătate.

Ajutoarele din străinătate au contat și în vremea comunismului, cînd România era supusă unui experiment ceaușist de tristă amintire, cetățenii îndurînd frig, foamete, dar și persecuție, în cazul cetățenilor din cultele nonortodoxe.

În anii ’70-’80, ajutoarele erau trimise, de regulă, de „organizații caritabile evreiești, germane și maghiare sau de organizații caritabile religioase din SUA, Canada, Republica Federală Germania, Austria, Elveția, Italia, Belgia, Olanda și Marea Britanie aflate sub patronajul Bisericii Catolice, bisericilor neoprotestante sau bisericilor protestante”.

Vezi 10 citate din cartea „O rază de speranță în întuneric… Ajutoarele primite din străinătate de cultele religioase din România în anii ’70-’80 – Denisa Bodeanu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018, 260 p.”:

http://romaniaevanghelica.wordpress.com/car%C8%9Bi/o-raza-de-speranta

Înainte de Revoluţie, cetăţenii români care aveau rude în străinătate erau urmăriţie de Securitate, dar erau priviți cu invidie de către ceilalți români care nu aveau rude în străinătate și nu aveau parte de ajutoare din străinătate.

Denisa Bodeanu relatează cum, în anii ’80, naşa ei de botez îngrijea un bătrîn evreu, de la care primea și mici atenții din pachetele primite de bătrîn din străinătate. Astfel, o cuvertură (produsă în Republica Socialistă România) a ajuns, într-un final, pe patul din camera Denisei Bodeanu.

Libertatea a însemnat înmulțirea exponențială a acțiunilor coreligionarilor din străinătate, fie români, fie europeni sau americani, dar și înmulțirea exponențială a vizitelor liderilor religioși din România în străinătate.

Desigur, împărțirea ajutoarelor enoriașilor nu a fost deloc o treabă ușoară.

A umblat vorba că ceea ce nu au reușit comuniștii au reușit ajutoarel: dezbinarea pocăiților.

Dar macrofenomenul ajutoarelor din străinătate în anii ’90 şi în continuare a constituit una dintre dimensiunile postdecembriste a dezvoltării social-confesionale a postprotestanților din România.

Uneori, românii din bisericile baptiste și penticostale au ajuns să fie exasperați de numeroasele cereri de ajutor financiar pentru clădirile din România.

Dar rezultatele au fost spectaculoase, de așteptat după lunga perioadă de îngrădire a libertății religioase de către guvernarea ateistă.

Nu există mărturii oficiale (în cărți, care oricum sînt puține, mai ales în comparație cu miile de traduceri din limba engleză), dar orice biserică mare (sau mai mică) are în istoria ei momente de aducere aminte în care ajutoarele din străinătate ocupă un loc central.

De cel puțin 3 ori Emil Bartoș, în vremea pastoratului căruia s-a construit clădirea actuală a Bisericii Baptiste Providența din Oradea, a povestit despre o călătorie pe care a făcut-o în Marea Britanie, dar de data aceea nu a fost pus să predice la o anumită biserică. Construcția din Oradea nu avea acoperiș și se apropia iarna. Pentru acoperiș era nevoie de 70.000 de euro. Un om de afaceri a donat 100.000 de lire sterline.

Oradea e primul motor al evanghelicilor din România și diaspora. Dar dezvoltarea din anii ’90 şi începutul secolului XXI se datorează în mare parte ajutoarelor din străinătate.

Din păcate, nu există proiecte de istorie orală care să recupereze emoțiile din memoria colectivă a ultimelor 3 decenii a evanghelicilor români.

Dar există nu puține mențiuni în diverse locuri pe Internet și în revistele care au apărut în ultimii 30 de ani.

Pocăiții nu au un calendar al menționării sfinților și martirilor, dar precis există 365 de nume de americani și europeni care adus ajutoare din străinătate, care să fie menționați, cîte unul în fiecare zi a anului (na, iar a dat un proiect peste mine!), începînd cu cei care introduceau ilegal în țară Biblii și literatură religioasă și continuînd cu marii prieteni ai prieteni ai României – baptiști, penticostali, creștini după Evangheliei și alții.

Bursa zilei (06.12.2021) – Teofil Stanciu: Cu ce e mai rău să spui copiilor că există Moș Crăciun decât să le spui că există țări „creștine”, biserici „naționale” sau să le inoculezi ideea că adevărați creștini sunt doar cei care aderă la confesiunea/secta ta (iar despre restul, în cel mai bun caz, nu ne putem pronunța)?

6 decembrie 2021 – http://www.facebook.com/teofil.stanciu

Luni la amiază (06.12.2021) – Ce nume apar în Top Posts pe RomaniaEv

Felix Marţian, Ciprian Bârsan, Magda Grădinaru, Ioan Aurel Pop, Iuliu Centea, Lucian Ciupe, Anthony Quinn, Marin Preda, Marius Cruceru, Dacian Palladi, Sima Handra

Nicolae Manolescu: Eseurile lui G.K. Chesterton

„Fascinația pe care eseurile lui Chesterton au exercitat-o asupra mea încă din tinerețe n-are nicio legătură cu filosofia lui creștină, cu antiraționalismul lui, ci tocmai cu toleranța arătată ideilor altora, diferite sau opuse. La originea plăcerii cu care i-am citit eseurile a stat, dincolo de imensa lui predispoziție de a înțelege contrariul, faptul că această înțelegere nu constituie o cedare. Chesterton este un ideolog bătăios, capabil să-și apere convingerile până la capăt, atacându-le pe ale adversarului cu o perfectă politețe intelectuală, în ciuda faptului că spiritul lui eminamente combativ nu e lipsit de ironie, de un umor al ideii, care adaugă eseurilor o dimensiune polemică absolut evidentă.”

http://romanialiterara.com/2021/12/eseurile-lui-g-k-chesterton

Marius Lazurca: Darul limbilor

„Buna stăpânire a limbii materne nu e simpla adecvare la o exigenţă pur funcţională. Ca diplomat, se cuvine să-ţi stăpânești limba – în toate sensurile acestei expresii deliberat echivoce – nu doar pentru a informa cu limpezime, precizie și seriozitate propriul guvern, ci și dintr-un motiv mai important. Printr-o relaţie de intimitate cu limba maternă, un diplomat generic face zilnic și nemijlocit demonstraţia unei egale intimităţi cu propria cultură, altfel spus cu ceea ce face în fond substanţa Statului. A utiliza le mot juste, a găsi mereu expresia fericită și tonul adecvat echivalează cu tot atâtea demonstraţii de loialitate faţă de propria cultură și de propria ţară. De fapt, până la urmă, cum ar putea fi un diplomat la înălţimea imensei răspunderi a reprezentării, adică a chemării de a întruchipa o autoritate din afara lui și mai importantă decât el, altfel spus, cum s-ar putea arăta demn să se pronunţe în numele ţării sale decât făcând în fiecare clipă dovada simplă și esenţială că-și vorbește cumsecade limba. Asta e, până la urmă, un diplomat: un cetăţean al Lumii, poliglot dezinhibat și locatar fără complexe alTurnului Babel, angajat în același timp într-o neîntreruptă conversaţie cu propriul trib. În graiul acestuia.”

Orizont, Nr. 11 / 1021

Dă clic pentru a accesa noiembrie2021.pdf