Monica Lovinescu: „N-aveam nici o putere în afară de microfon. Mare putere.”
Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000): “Monica Lovinescu este una dintre instanţele critice care au contribuit decisiv, nu mai puţin decît cele mai autorizate voci ale criticii exprimate în presa literară din ţară, la consolidarea şi dezvoltarea unei literaturi româneşti de valoare, la selecţia şi impunerea celor mai relevante nume ale literaturii române contemporane. […] Cei doi protagonişti ai criticii române de opoziţie [Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, soţul ei], stabiliţi la Paris, au exercitat asupra intelectualităţii noastre, timp de decenii, o incontestabilă influenţă modelatoare, în sensul informaţiei, gustului, judecăţii şi atitudinii, ce a contrabalansat masiv propaganda oficială şi a contribuit la risipirea diverselor chipuri ale erorii.”
Mircea Mihăieş: “Virgil Ierunca avea de partea lui un lucru fragil, dar de-o imensă forţă de convingere: adevărul. Cu un astfel de aliat, asediul asupra societăţii bazate exclusiv pe minciună şi făţărnicie nu avea cum să nu se încheie triumfător. Cînd, la primele alegeri de după 1990, de la Uniunea Scriitorilor, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost primiţi triumfal, au primit dovada vie că sacrificarea unor cariere ce-ar fi putut fi strălucite în cultura franceză n-a fost fără noimă. Ca mulţi dintre cei pentru care vocile mitologice căpătau pentru prima oară înfăţişare corporală, am avut senzaţia nesperatei regăsiri, a concordanţei desăvîrşite între ceea ce exprima gravitatea radiofonică şi realitatea lor fizică plină de nobleţe. Am înţeles atunci că doar nişte oameni puternici, care-şi asumaseră, pînă la ultima fibră, destinul propriu ca destin al unei culturi, puteau să aibă o influenţă atît de persistentă asupra unui număr atît de mare de oameni.” (România literară, Nr. 40, 6 octombrie 2006)
Tudorel Urian: “Împreună cu cele două volume de memorialistică (La apa Vavilonului) jurnalele Monicăi Lovinescu se constituie în cea mai completă cronică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. O istorie a iluziilor şi a disperării, a laşităţii şi a gesturilor sublime, a solidarităţii umane şi a trădării, a ideilor (bune, rele) care au marcat veacul şi a celor care le-au susţinut. O istorie a iubirii clame pentru un suflet pereche (Virgil Ierunca) şi a unor prietenii (Eliade, Ionesco, Cioran, Mihnea Berindei, Liiceanu, Manolescu, Doina Jela, Vasile Popovici, Dana Diminescu) pentru care viaţa merită trăită. O lecţie de demnitate umană şi un mod de situare în istorie care ar trebui să-i pună pe gînduri pe mulţi dintre cei care gîndesc astăzi binele public. Jurnalele Monicăi Lovinescu sînt un tratat esenţial de istorie recentă pentru care distinsa autoare merită, odată în plus, toată recunoştinţa noastră.” (România literară, Nr. 46, 17 noiembrie 2006)
Christian Crăciun: “Zeci de ani, Monica Lovinescu a fost pentru noi o voce, vocea noastră mai bună. […] Mi se pare că Monica Lovinescu este cel mai maiorescian dintre criticii noştri. Prin răceala de bisturiu al diagnosticului şi inflexibilitatea criteriilor.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 804, 4 februarie 2006)
Luminiţa Marcu: “Monica Lovinescu este cel mai bun martor, cel mai credibil şi cel mai avizat al anilor 1990-1993, iar jurnalul ei este o cronică aproape neutră a celor întîmplate atunci. Este o carte lămuritoare şi o carte care poate fi citită şi ca dicţionar de personaje, folosind indexul de la sfîrşit. Este tot ce se putea face mai bun pentru tinerii care nu au trăit acea perioadă şi Monica Lovinescu ne-a oferit astfel cel mai util şi neaşteptat cadou.”
Gabriel Andreescu: “Dacă în fiecare nou an, cu fiecare nouă carte, Monica Lovinescu va fi şi mai citită, şi mai iubită, vom putea spune că societatea românească face o excepţie de la obiceiul ei de a-şi trăda marile caractere.” (Observator cultural, Nr. 205, 27 ianuarie – 2 februarie 2004)
Monica Lovinescu, 1995: “Sîntem, probabil, un neam pentru care nu merită să te sacrifici. Uituci din vocaţie.”
RomaniaEv 